Tamara Alioşina minunată, remarcabilă

Tamara Alioşina minunată, remarcabilă

În această vară, Tamara Grigorievna Alioşina, o cîntăreață remarcabilă, pedagog și un om de o rară frumusețe spirituală, ar fi împlinit 91 de ani.

Deţinătoare a unei mezzo-soprano unice, a lăsat o amprentă strălucitoare în istoria scenei de operă din Moldova. A creat treizeci de partituri de operă şi este deținătoarea titlului de Artistă a Poporului din RSS Moldovenească (1967) și Artistă a Poporului URSS (1976). La fel ca şi Maria Bieşu, ea a fost invitată pe scena Teatrului Mare. Vestita artistă a decedat în 1996, însă la Chișinău încă există mulți dintre studenții și admiratorii talentului ei, care îi onorează memoria. La comemorarea morții Tamarei Grigorievna, scriitoarea și poeta moldoveancă Natalia Novohatnaia a publicat un articol în revista „Русское поле” dedicat cîntăreței și pedagogei noastre remarcabile.

Ххх

Ea a plecat în lumea celor drepţi cu douăzeci de ani în urmă. Demult. De unde însă această impresie de prezență a sa? Nu-nu şi iată că-i putem întrezări pe străzile somnoroase ale Chișinăului silueta gîrbovită de boală. Rîsul necunoscut răsună deodată în note familiare. Ca și cum încă mai vrea să respire cu această lume, cu merii săi pîrguiţi, cu ploile sale, cu copiii dolofani, cu cîinii bucuroşi zburdînd. Ea nu iubea doar gerurile, dar pentru asta avea motive sale. Şi în general, gerurile ucid tot ce este viu, iar ea, ca nimeni altul, era vie, reală…

Tamara Grigorievna Alioşina. Solistă a Teatrului Moldovenesc de Operă şi Balet „A. S. Puşkin” (în prezent, Teatrul Naţional De Operă Şi Balet ”Maria Bieşu”), pedagog, șefa Catedrei de canto a Conservatorului "Gavriil Muzicescu" din Chișinău, pedagog, Artistă a Poporului din RSSM, Artistă a Poporului URSS. Decorată cu Ordinul "Insigna de onoare" și medalii. S-a născut la 19 iunie 1928 – a murit la 24 decembrie 1996. Două date, iar între ele nu este o linie, nu - e viața, una generoasă, cu cotituri fulgerătoare şi întîmplări dramatice, mai ceva ca într-un libretto de operă!

Alioşina a copilărit și şi-a petrecut tinereţea la Harkov, fiind născută într-o familie sovietică obișnuită: tată, mamă, frate mai mare și ea, Tamarka. Dar nu au trăit mult timp împreună, tata a murit. Înainte să plece în lumea celor drepţi tot repeta ca un descîntec, adresîndu-i-se soţiei sale: "vezi să ai grijă de Tamara". Dar e ciudat, de ce anume de ea, de ce nu de ambii copii? De parcă tatălui său, aflat în pragul necunoscutului, i s-au deschis anumite cunoștințe tainice. Sau totul a fost mai simplu: îşi făcea griji pentru fiica sa mai mică. Poate că aşa şi a fost.

Tamara Alioşina a povestit la vremea ei și despre mătușa sa. Aspră, nedreaptă, dar totuși îşi lua nepoții la ea pe vară, pentru a-i hrăni cum se cuvine. Mătușa era bogată: avea propria casă, gospodărie, pivniţă. De-a lungul pereților beciului, ca nişte soldați gata de luptă, erau aliniate butoaiele cu murături. Copiii erau atrași de aceste butoaie, ca de un magnet. Atunci cînd mătușa uita să închidă ușa, Tamarka cu fratele său erau deja acolo: scoţînd castraveții din butoaie ori ronţăind varza albă. Pentru asta luau şi bătate. De unde avea mătușa luxul acesta? L-a cîștigat. A fost bucătăreasă la curtea ţarului, la Sankt Petersburg.

Curtea ţarului! Amintind de acest episod, clasa de canto plină cu postere teatrale se transformă într-o fîntînă a timpului – oricît ai privi, tot e puţin. Tamara Grigorievna nu-mi permite să privesc cu atenție, pentru că trebuie de cîntat, de lucrat, nu de stat cu capul în nori. În ceea ce privește mătușa sa, ea încă va mai apărea pe furiș de după culise, fără să bănuiască măcar că va juca un rol important în soarta nepoatei sale. Dar asta se va întîmpla mai tîrziu, acum însă...

Avea treisprezece ani cînd a început războiul. Îi plăcea oare lui Alioşina să-și amintească de acest lucru? De ce nu? Viața e așa cum e, ba tragică, ba comică sau chiar ambele. Tamara Alioşina era o povestitoare minunată, întotdeauna a simțit unde să prelungească intriga, unde să desfăşoare descrierile în toată splendoarea lor și unde erau suficiente cîteva schiţări. Iată ce-și amintea ea: cînd nemţii au intrat în oraşul Harkov, au stîrpit toți cîinii. Era ciudată și înfiorătoare acea linişte, care a pogorît pe neaşteptate.

O astfel de linişte se lasă înainte de furtună, iar apoi Cerul se răstoarnă pe Pămînt cu toată puterea apelor. Atunci tot cerul se răsturnase pe Pămînt, numai că cu altceva - cu bombe, moarte, foamete. Foamea este, în esență, aceeași moarte, doar că întinsă în timp și spațiu. Nu există puteri să o înduri... În timpul verii se salvau cumva, era verdeaţă, pomuşoare, iar iarna ce erau să mănînce, zăpadă? Așa că stătea Tamara cu fratele său într-un apartament neîncălzit, ghemuiţi unul lîngă altul, înfășuraţi pînă sub nas cu tot ce aveau la îndemînă, în timp ce mama lor ca o lupoaică cutreiera prin oraș în căutare de hrană. Mai tîrziu, rolurile s-au inversat şi deja ei, adolescenți fiind, căutau cu ce s-o hrănească pe mama lor.

Aceasta s-a întîmplat în perioada așa-numitelor "ferestre din februarie". Troienele de zăpadă erau înalte cît omul, însă soarele însă ardea ca în aprilie. Coborînd de pe verandă, Tamara s-a îndreptat înainte, dar deodată a început să se prăbușească. Îmbrăcată prea călduros pentru un astfel de soare, slăbită de malnutriția constantă, ea s-a pomenit în troiene. Așa şi stătea, corpul ei devenise aproape imponderabil, avea impresia că acuş îşi va lua zborul. Anii vor trece, iar combinația de detalii, deși nu cu precizie fotografică, se va repeta din nou: zăpadă, slăbiciune, singurătate. Se pare că viața, montînd un următor spectacol, tot are nevoie de repetiții. Doar că data viitoare nu va mai fi nicio indulgenţă, iar acum... ce e asta, foșnetul aripilor îngerilor? Nu, doar fleşcăitul de zăpadă topită sub cizmele soldaților. Acela era un soldat german. Trecînd pe alături şi văzînd-o pe fată așezată, s-a apropiat, a apucat-o de bărbie şi a privit-o în ochi. Apoi a plecat. Cît timp a trecut - cîteva minute, ore? Numai că s-a întors neamţul cu o bucată de pîine și de slănină, pe care i le-a îndesat în mîinile sale slăbite.

Viața însă, după cum știți, nu stă pe loc. Se perindă evenimentele, oamenii, cineva pleacă din scenă, cineva apare din nou și, nu de unul singur, ci cu o nouă linie de subiect. Iată că deja mătușa (vă amintiți?) decide să o mărite pe tînăra nepoată. Și găsise şi un soldat potrivit. El, desigur, s-a îndrăgostit imediat, nu putea să nu se îndrăgostească. Era foarte frumoasă Tamara, avea o ţinută impecabilă, ochi negri strălucitori, un zîmbet de neuitat. Numai gîţa lungă-lungă nu mai era, căci îi căzuse părul după tifos. Dar ce mai încolo-încoace, îi stătea bine şi cu părul scurt. Și, în general, ea seamăna cu Liubovi Orlova, toată lumea spune. Dar dacă ea va deveni, la fel, o vestită actriță de film?

"Vă plac filmele?" "Îmi plac!". Dar în acea seară ei aşa şi nu au ajuns la film, nu mai erau bilete. În schimb, s-au dus la opera din Harkov la "Mireasa ţarului" de Rimski-Korsakov. Iar acolo era Liubaşa... Nu, nu așa - LIUBAŞA! Frumoasă, suferă atît de muzical, vocea trece de la notă la notă, ca un fluture de pe o floare pe alta, fluturînd. Numai soldatul Armatei Roşii o încurca să asculte, se baga cu bomboanele sale, mai mult, făcea zgomot cu ambalajul bomboanelor. Cum poţi să faci zgomot în timpul duetului Liubaşei cu Griaznîi?

Anticipînd, trebuie de spus că timp de aproape treizeci de ani, Tamara Alioșina va fi unica interpretă a rolului Liubaşei pe scena moldovenească. Cînd va împlini 50 de ani, va renunța la rolul ei preferat. "Acest lucru este indecent la această vîrstă..." ca în următorii aproape treizeci de ani "Mireasa ţarului", opera melodioasă, preferata publicului, nu va fi interpretată la Opera moldovenească.

Iar cu nenorocosul logodnic avea să se mai întîlnească doar o singură dată. Ori Kiev, ori la Harkov el s-a apropiat după spectacol: "Tamara, ești o mare actriță și cîntăreață!". Şi acest lucru este incontestabil.

Cu toate acestea, la început, cu vocea, lucrurile nu mergeau atît de bine: La Studioul de operă al Căii Ferate din Harkov, profesorul italian îi va „trezi” vocea fetei, ca apoi el însuși să rîdă: "unde este acea fată, care cîntă ca o turmă de măgăriţe, care merg să se adape... "Doar prin eforturile docentului de la Conservatorul Harkov, Elena Petrova, care şi-a apărat teza pe tema: „Dinamica vocii umane”, Tamara nu a fost exclusă de la Conservator. Timp de trei luni, Elena Petrova a făcut lecţii cu studenta sa, folosind o tehnică specială, după care aceasta a susţinut cu succes examenul. Iar încă peste trei luni, Tamara Alioşina a devenit deţinătoare a bursei de merit staliniste. Imediat după absolvirea Conservatorului, în anul 1958, Alioşina a plecat în Moldova.

În sfîrșit, am ajuns. La Chișinău era în proces de deschidere Teatrul de Operă, erau selectaţi soliști tinerii. Cîntăreților le erau propuse salarii bune. Salariul, era, desigur, important, dar nu mai puțin important era şi orașul: prietenos, împresurat cu insuliţe de case într-o mare de verdeață, cu faţa de masă fermecată, întotdeuna plină cu bucate, adică la Piaţa de sud, fructele şi legumele costau copeici. Pămînt-Paradis, nu alta. Şi iată că Tamara a rămas aici.

Pe scena Moldovenească Tamara Alioşina va interpreta treizeci de roluri de operă, complexe, diferite. În afară de Liubaşa, menţionată mai sus, vor fi și: pasionala Carmen, şi aroganta Amneris, şi femeia-comisar din "Tragedia optimistă", şi Adalgisa ("Norma"), şi contesa ("Dama de pică"), Azucena ("Trubadurul"), şi “mamaşa” Curaj ("Markitanka"), și multe altele. A interpretat, de asemenea, şi rolurile eroinelor din operele autorilor moldoveni: al Olgăi din "Balada eroică" de A. Stîrcea, al Cătălinei în "Aurelia" și a Roxandei în "Grozovan" de D. Gershfeld. Despre măiestria vocală a lui Alioșina, darul său dramatic și comic unic, s-a vorbit nu numai la Chișinău, ci şi în întreaga Uniune Sovietică.

Însă rolurile sale principale Tamara Alioşina le va juca în viață, devenind soție și mamă. Cu soțul Serghei Alexandrov, de asemenea, solist al Operei moldovenești, ei vor deveni un cuplu minunat: el, nobil de origine, iar ea, aristocrată prin starea de suflet. Apropo, anume el a fost acela, care o va convinge să meargă să-şi oficieze căsătoria la Oficiul Stării Civile. Tamara s-a împotrivit cît de mult a putut, apărîndu-și libertatea. Dar prietenii au fost aceia, care au tot încercat să o convingă, în plus şi bărbatul îndrăgostit a fost insistent. Serghei, soţul ei, și fiul lor, Colea, ca două vițe de vie, vor concreşte cu Alioşina, legînd-o de pămîntul moldovenesc, pentru totdeauna. Și zadarnice vor fi invitațiile la Teatrul Mare și la Teatrul "Kirov" (actualul Mariinka), ea nu va mai pleca de aici nicăieri.

Opera din capitală, desigur, a avut de pierdut. În schimb, toţi ceilalţi au avut de cîştigat: familia, prietenii, Teatrul din Chișinău, publicul recunoscător și, desigur, studenții, care o adorau, pur și simplu, pe Alioşina. Erau ca niște puişori în jurul cloştii. Dar de ce o adorau? Dacă la lecţiile de canto cînd luau o notă nu așa cum trebuia, ochii îi străluceau, striga: "Ia vezi, cînd îţi dau una!" şi înfigea degetele în coaste sau apuca de mînă cu aşa o putere, încît vînătăile nu dispăreau mult timp. Studenţii umblau supăraţi, iar cei deosebit de sensibili vărsau pîraie de lacrimi, maestrul de concerte încearcă să se facă una cu pianul, ca nu cumva Doamne ferește... Ca peste un minut să rîdă toată lumea, căci Dna Alioşina și-a amintit o glumă, cineva i-a povestit-o, în timp ce urca scările la Conservator. Era o persoană cu o bunătate imposibilă, astfel de oameni, pur şi simplu, nu există, adevărată Regină a Bunătăţii și Măreției.

Dar de ce este viața aşa, odată ce te urcă pe tron, tot ea te şi coboară? Soţul ei, Serghei, a murit subit. A murit frumos și spectaculos ca la teatru, ca un bărbat adevărat - la masa de biliard cu un tac în mîini. Alioşina şi-a pierdut atunci vocea. A fost nevoită să părăsească teatrul, pentru că i-a revenit - peste douăzeci de ani! - o boală teribilă. A fost supusă unei intervenții chirurgicale. Pregătindu-se pentru ce e mai rău, Tamara Alioşina îşi va împărţi lucrurile, îşi va arde fotografiile. Doar prin eforturile studentei Nataşa Burianova, care pe unele i le-a smuls din mîini, pe altele aproape că le-a scos din foc, fotografiile au fost, parţial, salvate. Operația nu a ajutat-o, dar Tamara Alioşina nu știa despre asta, nu vroia să știe! Avea alte priorităţi: trebuia să ducă elevii pînă la absolvire. Deoarece Colea şi fetele erau ultimele ei legături, toate celelalte au fost deja “dezrădăcinate”. Iar apoi ele îşi vor lua zborul, vor avea viețile lor, vor pleca în diverse țări. Nu, ele îi vor scrie şi în continuare, o vor telefona, vor veni în ospeţie la ea: Aida Rodriguez din Spania, Lena Rotari din România, Alla Coroid, Nataşa Stolîpina, Ira Righert, Lena Matveeva din Germania, Mila Alexeeva, Nataşa Josan, Nataşa Digore, Nataşa Burianova... Dar pentru ea, care era obișnuită cu atenţia și adorația publicului, chinuită de boală, nu va fi suficient.

- Știi ce regret eu cel mai mult?

Că între carieră și familie au ales familia, iar după divorțul lui Colea nu mi-am văzut nepoții iubiţi, că opera, o doamnă geloasă, a cerut prea multă atenție şi că pentru muzica de cameră, toate aceste romanţe uimitoare, nu-mi mai ajungeau puteri. Deci ce regret, mă veţi întreba?

Eu am învăţat bine la școală, mi-a plăcut fizica.  Dacă aş fi ales acest făgaş, poate aş fi făcut o descoperire științifică... Dar ceea ce priveşte romanţele tot regret, da.

În anul 2014, la inițiativa Tamarei Mahaeva a avut loc în Sala cu Orgă de la Chișinău un concert dedicat memoriei Tamarei Alioşina. La concert au participat foștii ei studenți: Elena Rotari (Constanţa), Natalia Josan (Moscova), Valeriu Cojocaru (Chişinău), precum și soliști ai operei moldovenești: Liliana Lavric, Mihail Munteanu, Vladimir Dragoş. Cei doi din urmă au fost partenerii de scenă ai lui Alioşina. Dar la începutul concertului, vocea ei a sunat în înregistrare și părea că răsună direct din cer. Să răsune, aşadar, şi acum.

Scrisoarea Tamarei Alioşina către Alla Koroid:

"Alenikii, draga mea! În cîntec se spune: lacrima tremură în privirea ta geloasă..., iar mie îmi tremură mîinile, așa că îmi cer scuze din start pentru caricaturi.

Mulțumesc, omul meu drag, pentru atitudinea ta binevoitoare constantă faţă de mine, pentru sinceritatea ta incoruptibilă, pentru căldura și dragostea, care mă hrănesc chiar de la distanță. În scrisoarea ta (printre rînduri) am simțit tristețe și parcă stare de spirit instabilă. Nu te lăsa pradă niciodată unor astfel de lucruri! Desigur, să cînţi romanţe din culegerile pe care ţi le trimit nu poate fi un mare salt în sus, dar dacă le tratezi decent, atunci o interpretare foarte corectă şi din suflet îţi vor aduce un sentiment de adîncime interioară, emancipare și libertate în interpretare.

Abordarea strictă faţă de orice stil și gen vocal ar trebui să devină o constantă pentru tine, dar în acest caz, este doar o reflectare a realității noastre - să ne agăţăm de orice oportunitate și să ne putem forma şi obţine un nume la Bolişoi. Nu pot decît să-şi spun despre mine că revenirea la vechile romanţe mi-a adus un anumit succes și am atins performanțe pe scenă. Lucru pe care ţi-l doresc şi ţie. În primul rînd, aș face un pot-pourri din 15-18 creaţii-şlagăre, observînd gradul de implicare a publicului la ritm și temperamentul incendiar. De exemplu: „Utro tumannoie”, „Noci svetla”, „Bubenţî”, „Oci ceornîie” etc. Iar pe scenă cîteva fotolii, sfeșnice, starea de spirit a aristocrației ruse și a temperamentului de nesăbuit al țiganilor. Undeva pe la sfîrșit, trebuie să te aşezi singură la pian și să-i faci pe toți din sală să te aplaude să se ridice în picioare! Iată aşa! Munca care urmează să o faci e foarte responsabilă şi trebuie să ai faţă de ea o atitudine de patriot și promotor al muzicii rusești. Eu voi aștepta cu nerăbdare rezultatul.

Despre mine. Nu-s nici bolnavă, nici sănătoasă. Au trecut cinci luni de cînd nu am mai ieșit din casă. Rîd de mine însămi: arest la domiciliu. Dacă aș ști de ce și pentru ce termen? Cu fetele am lecţii o dată pe săptămînă, dar ele sînt bravo. La noi e ger neobișnuit de mari și persistente. Iar deoarece nu avem căldură, în apartament este "un confort" nemaipomenit. A venit Lenocica, îi înmînez scrierile și colecțiile mele și cu regret, îmi iau adio de la voi, cele mai cordiale doleanțe lui Volodea.

Vă sărut cu mult drag, întotdeauna a voastră T.G.

Chișinău, 26 ianuarie, 1996"

 

Urmărește-ne pe Facebook, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Mai multe

Sondaj Toate

load